cronica unei vieti anuntate

E o problema cu faptul ca suntem invatati sa VISAM sa ne resemnam cu putin.

Lucrurile pe care ni le dorim sunt la fel de subtiri ca videoclipurile lui Natalie Imbruglia. Tinerele vor… un barbat intr-o casa. Sa se duca la serviciu, sa faca… ceva… sa vina acasa, sa gateasca bine, sa zambeasca frumos unui barbat multumit ca le are, sa se intoarca cu spatele la el si sa adoarma.

Si… nu ca ar fi prea putin in general, dar la 2.0 ai mei, tot mi se pare… foarte sec. Da, poate ca n-o sa scriu o mare opera ci mai multe mai mici si mai proaste. Poate ca nu o sa am o mare iubire si nu o sa detin mare lucru. Una peste alta… nu vreau sa ma plictisesc. Dar nu in sensul ala de tinar agitat.

Vreau o viata care sa-mi aduca satisfactii mereu noi pentru ca explorez in ea noi colturi ale lumii si-ale mele. Pentru ca gasesc dimensiuni noi si invat sa le simt. Nu ma intereseza sa ma uit la 0 casa de 100 de ori si sa descopar 100 de detalii de design pe care inainte nu le vedeam. Dar vreau sa merg pe strada si sa simt in aer 100 de prezente reale pe care inainte nu le simteam. Vreau sa invat sa iau urma oamenilor, sa le recunosc ‘umbra’, sa pot sa-i innod si sa-i deznod pe cei slabi si sa-i iubesc dumnezeieste pe cei indumnezeiti. Vreau sa fiu o epidemie de… culori bune. Care sa se prinda de toti cei cu imunitatea receptiva.

Filed under: To Dos , nou, ritm, to do, viata

pe baza de

Accesul in Bucuresti ar trebui sa se faca doar pe baza de admitere ma gandeam. Cu interviu, test de IQ si de cultura muzicala, verificare de aptitudini retorice si de condus.

Mi-am dat seama ca oricat le-as spune prietenilor mei ca sunt tru, ma deranjeaza mai tare 2 prosti care claxoneaza in intersectie decat 100 de emo care asteapta la TNB sau care se pastileaza sambata seara.

Si pe de alta parte, eu si altii ca mine, chiar am ajuns aici pe baza de admitere. Da, admiterea studenteasca, care ne-a chinuit cu 2 ani de pregatiri cu profi universitari si de liceu si care pana la urma nu a facut atat rau.

E greu, cand vii dintr-un loc intim, sa nu detesti mediul asta, in care se urca mai multi oameni intr-un tramvai odata decat vedeai tu intr-o zi in total pe strada. Dar ne-am dorit sa scapam de acolo, atat ca ne imaginam ca o sa venim aici, stiind ca e nasol, si cumva o sa civilizam noi totul. Strazile se vor asfalta, controlorii vor sta acasa, personalele se vor curata, toate pentru ca noi, NOI veneam aici.

Nu s-a intamplat mare lucru decat ca s-au scumpit si indesit intrarile la cluburi. Si am cedat si ne-am resemnat, pentru ca nu era mare avant de capul tuturor oricum si acceptam acum sa traim in noxele astea, de pe azi pe maine.

Ce e cel mai rau la locul asta, si nu ma refer la Bucuresti, ci la majoritatea spatiului romanesc, este ca nu-ti ingaduie sa-ti transformi o pasiune in ocupatie si sa poti si trai din asta. Ca atare, probabil o sa mai fim plini de incompetenti mult timp de acum in colo, de jumatati de oameni blocati in sistem, angrenati de pe cine stie pe unde, ca crengile mai subtiri rupte din copaci de pe marginea raului la viitura, care ajung sa blocheze tot raul.

Si cu toate astea, nu pot spune ca sistemul e de vina, oricum ar fi el. De vina e resemnarea noastra, cu o gura mare si o inima mica, faptul ca ne asteptam la bine doar de la altii, asa cum pentru criticii literari trebuie sa scrie altii carti mai intai.

E… niste oameni tineri si frumosi, cum nu sunt putini in tara asta, ar trebui sa poata si sa vrea mai bine. Si cel putin sa recicleze.

Filed under: Street Hassle , bucuresti, identitate, Street Hassle